"...traducatorul, este imbracat turc..."
I. L. Caragiale, D-ale carnavalului, act. II, sc., XI

Miselul! Este imbracat turc, turc-turc, dar de fapt e traducatorul meu, este Nae! Sau, poate, Nae e Pompon, care este de fapt Poponel, cel care indulceste din romanul lui Mateiu Caragiale nespusele mizanscene politice ale lui Ion Luca Caragiale? Ah, ce vis iresponsabil, ce responsabilitate de vis, sa traduci "Craii de curte Veche" (cel mai bun roman romanesc din secolul XX) cu  vitrionul ce transforma in simpla cerneala amaraciunile unei tradari amoroase, dar nu de la curtea regilor Spaniei, ci din cartierul modest al barbierilor din Bucuresti. Ah, din acel Bucuresti de vis care se topeste ca untul in negura Lipscanilor, in claxoanele funebre ale mitingurilor din Piata Victoriei, in berea stropita cu mici, brrrr, poate, ce durdulie e replica asta, in micii stropiti cu bere? Vai, nu glumiti, domnii mei, cu parbrizele mele socante, nu vedeti ca Bucurestiul e capitala tuturor romanilor si tocmai in acest oras sacru Nae m-a tradus, m-a tradus asa de cumplit ca-mi vine sa ma ard si  sa-l ard cu vitrion... As, la mine nu e noroc, domnilor, e stiinta, voi rupe, deci, cu dintii acestea de leoaica traducerea asta, spune miniosa Mita! Ah, voi da foc tradarilor care ma traduc, si traducerilor care-mi tradeaza slabiciunea amorului meu, amor de revolutionara si de ploiesteanca, spune nenorocita Mita a lui Cracanel, care-l traduce pe Cracanel cu Nae, care o traduce pe Mita cu Didina, care-l traduce pe Pompon cu Nae, care s-a epuizat in viata asta de tradari si traduceri si e sufletul lui absurd ca Ciuma lui Camus. Asa e teatrul, domnii mei, usuratic si profund, fardat si nemilos, usturator si chipes. "Fuck You, vintule, sufla pina crapi in furtuna ceea a lui Shakespeare! ca  eu, Mita lui Cracanel, sunt foarte rau bolnava si Nae, amicul meu, amantul meu, nu vine sa-i tragem un chef! Deci, m-a  tradus! O sa fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost pina acuma...".  Deci, fiti atenti aici, toti cei care vreti sa prindeti  din zbor (alt fel de a o prinde nu exista!) arta teatrului... Mita, enervata, alearga de colo-colo in scena stiuta din comedia arhicunoscuta, dar alergarea ei si spunerea textului nu devine teatru acum,  azi, sa zicem, 27 decembrie 2001, daca alergare si spunere de text nu devin mizanscena. Ce e o mizanscena? S-ar parea ca toti oamenii de teatru o cunoasc din manuale pina in maruntae. Mizanscena e fumul care il leaga pe Ion Luca Caragiale (pe 15 ianuarie 2002 se implinesc 150 de ani de la nastere) de ziua de azi. Nu e chiar asa. Ca daca ar fi asa unchiul Vanea nu i-ar fura morfina (adica drogurile) lui Astrov si Elena Andreevna, tinara femeie maritata cu batrinelul Serebreacov, nu s-ar  da in fierbintele iubirii doar pentru un sarut platonic cu un misogin provincial, care nu se spala macar odata pe an... Ah si iara ah, cum e sa fii in scena Astrov, cum e sa-ti bati joc de toti, cind tu, Astrov, iti pasti fiintarea de misogin prin paduri si cind leafa de actor e numai 10 USD per month si cind chilogramul de cotlet costa tot atita?

Mizanscena, dear friends, fiti atenti, aici o luam in sens larg, euro-atlantic, nu e o gluma, e o actiune plastica, nu politica, care are inceput si sfirsit si care traduce sau tradeaza artistic (deci si estetic!) intentiile autorului, regizorului sau actorului de la inceputul pina la sfirsitul spectacolului care se joaca azi, acum... Da, da, nu treceti peste rima asta - spectacolul care se joaca acum, zaboviti in mrejele de aur ale acestei arte care nu poate exista fara mizanscena naw (naw, engl., acum, replica la "Paradice Naw", de Malina si Beck)... Ea, mizanscena, care invaluie o fraza, un cuvint, un monolog, o grimasa, un rigiit, un pirt, o pauza, o onomatopee, o incercare de a arata intregului mapamond cum te simti atunci cind nici curvele nu te primesc in patul lor de urit ce esti (vezi monologul lui Richard al III-lea din prima scena a tragediei cu acealsi titlu de W. Shakespeare).  Ea, aceasta furtuna teribila a artei teatrale, aceasta tornada ireversibila, nu e, insa, nici in fraza, nici in monolog, nici in grimasa, nici in ura lui Richard fata de toata umanitatea care, ca sa vezi, nu e vinovata de carma lui de om pocit, lucru care se vadeste in coda tragediei, in celebra fraza "Un regat pentru un cal!". Mizanscena straluceste, dar nu e bec, nu e luminare, nu e foc de tabara si nici nu e bomba care explodeaza in Afganistan. Mai mult: arareori ea poate fi repetata. Fiindca ea, minunata, fascinanta, dulcea, aiurita, incrincenata, blestemata depinde numai si numai de geniul actorului de a rezona impreuna cu sudoarea publicului care priveste spectacolul, cu asteptarile lui de bestie sau de sfint, cu stralucirea ochilor lui de indragostit sau infometat, cu buimaceala bomondului politic sau cu intrigile unui asa zis "mizantrop", care e gata sa vinda tot universul pentru a sta macar o clipa in virful piramidei. Saracul si genialul Moliere incurca mizanscenele vieti (cit tragizm zguduitor e numai in virtejurile pasiunii lui pentru fiica sotiei lui!!!) ca sa se incurce mizanscenele guvernantilor lumii. Regele ridea atunci, pe la 1650, de zapacelele scenice ale prostului Moliere in timp ce Moliere ride inca si acum, si va mai ride mult timp, pe indelete, de prostia celor care isi inchipuie ca trag sforile lumii. Ce este, deci, mizanscena, daca ea ocheste pe un Scapin care a scapat din capul vicleniilor si a cazut in cel al nebuniilor? Ce este mascariciul lui Lear, care inebuneste pentru a-l salva pe Lear care refuza sa fie salvat? Ce este aceasta universala manifestare a lui Homo Ludens (omul jucaus), cea mai universala, poate, din toate manifestarile omului, care nu se vede, care nu se poate atinge, nu se poate cintari si nu se poate vinde la pachet si care, culmea culmilor acestei lumi, sta la coada manifestarilor artistice ale omului.

Sir! Lady! Sfintul articol nehotarit romanesc este de o bunavointa universala. El se pune  pe sine, binevol, filosofic, in mod cu totul unical, in lumea asta, nu in cea de apoi, la sfirsitul substantivului: romanul zice "logofatul Miron Costin" si nu "the logofat Miron Costin". romanul zice "pupatul fundului", si nu "the pupat of the fund". El zice "traducerea tradarii", si nu "the  traducere of the tradare". Strainii se uita la limba romana ca la o limba cazuta de pe Luna. Cum sa nu pui articolul, fie el si nehotarit, in fata substantivului, cum sa nu-l bitie articolulul pe substantiv, cum sa nu-i stoarca limitele de fiintare, cum sa nu-l potcoveasca el, articolul, cu feminin sau masculin,  pe tiganeste sau europeneste, dupa circumstantele culturii financiare sau corb-usiene (termenul sintagma corb-usian vine de la Corbul lui E. A. Poe, care stie un singur cuvint: nevermoore!) a vorbitorului? Cum sa nu-l traduca cu puterea tradarii lui Nae, sau cu sfisietoarea arta a tradarii lui Catavencu, care-i aduna, amintiti-va finalul "Scrisorii pierdute", si pe tradatori si pe cei care au fost tradati, pe cei care au tras de firiul tradarii, si pe cei care au transformat tradarea in simpla farsa  la aceiasi masa somptuoasa, cu fanfara si cu rostiri patimase ce fardeaza tradarea si o sterg impreuna cu fardul si... o trimit in... Lethe... Greu de tot, imposibil chiar, este sa schimbi acest vector de baza al limbii romanesti, articolul nehotarit de la finele substantivului, cum greu de tot este sa schimbi geniala mizanscena a tradarii, inchipuita de genialului Caragiale, care sta tot la coada comediei. Interesanta ar fi punerea in domeniul stiintific al aceastei comparatii dintre articolul nehotarit care zdruncina de la coada proprietatile substantivului romanesc si volulptatea de a fi acum, dar tot la coada, a mizanscenei teatrale. Fiindca, la o adica, poti schimba cu o lege constitutionala denumirea limbii romanesti, dar cum naiba sa schimbi cu votul parlamentului punerea articolului nehotarit de la finele sufixiale ale substantivului in capul lui prefixial? Tot asa e si cu mizanscena: poti sa-i zici teatrului cum iti trasneste prin minte, poti sa-i ei cu saracia, sau cu un servciu de securitate de tip KGB toate cuvintele si toate gesturile, toate ifoasele primadonelor care au fost odata primadone, toata stralucirea podoabelor de carton, sau toate cutiutele cu machiaj. Totuna mizanscena teatrala iese la iveala  in mod divin din chiuitul unui flacau indragostit, din icnetul unei femei nenorocite care moare pe snurul de tutun al fostelor colhozuri, din stringerea la piept a pruncului de catre mama care l-a nascut in timpuri cind, parca, iata, nu trebuia sa se nasca...

Mizanscena, teribila fiara a farsei, mamutul dantuirii universale a omului, ne-moartea lui pe aripile acestea jucause de fiintare... Ea, unica din toate artele, este doar acum. Ea nu are trecut, iar devenirea ei este ca si machiajul pe care il stergi cu o cirpa murdara dupa spectacol si o artunci la cos... Mizanscena, ah, mizanscena...  Cum sa nu alerge sarmanul mascarici dupa umbre daca nici el nu stie daca ea a fost sau nu a fost? De fapt, mai repede a fost, a fost, poate a fost, se vede ca fost, dar n-a ramas nici o urma, dupa spectacol scena teatrului e goala de mizanscena... Sau stins luminile rampei si mizanscena a murit! Chiar si inima actorului e goala de mizanscena dupa spectacol. Chiar si inima spectatorului, care incearca sa strimbe, ca si actorul care o joaca pe Chirita, birzoienirea de moment a omului, chiar si ea e pustie dupa spectacol de mizanscena. Tot ce a fost a fost in clipa cind a fost spectacolul si nu se mai repeta. Mizanscena are aceasta calitate unicala de a fi numai atunci cind este. Ea nu poate fi depozitata pe o fotografie, pe un video sau pe pelicula unui film.  Ea nu poate traduce minia Mitei in tradarea lui Catavencu, dar ea poate traduce tradarea lui Catavencu in arta de a te armoniza frumos la rinduielile care te ridica usor, chiar daca esti potlogar, in virful de nimic al piramidei. Totul este pus in arta mizanscenei dupa paravane care nu au sau au paravane. Totul este dirijat in teatru de mizanscena care, iata, nu sta in capul substantivului, adica in caietul de sala al spectacolului sau in afisa lui, ci in vraja formidabila a talentului oamenilor de teatru pe care Dumnezeu i-a ales pentru a se juca mai lesne spectacolul fascinant al fiintarii.

O, mizanscena, dulcele nostru daimon care devine demon daca actorul este rupt de la scena sacra. O, teribila noastra mizanscena, iata, regizorul leaga caragiazlicul de mai sus cu titlul de ziar de mai jos: sa traducem limba rusilor astfel ca ea sa se cheme in gubernia Vladimir - limba vladimireasca. Regizorul nu tinteste legatura dintre Vladimir din "En entendant Godot" cu mitica guberinie a rusilor, dar el are puterea asta, superioara oricarei puteri: sa lege scandalul traducerii amoroase, pe care il agita Mita inca in scena II, din actul I, al comediei " D-ale carnavalului", cu scandalul traducerii limbii rusilor de pretutindeni in limba guberniala, vladimireasca, godot-iana, scandal pe care il agita, sa zicem, presa  lui Catavencu din gubernia Vladimir. El, regizorul, nu traduce judetul vechilor judecatori moldoveni cu districtul francez sau gubernia rusa, el ii pune Mitei in mina un ziar urias si de cite ori Mita vintura sticluta cu vitrion pe linga nasul lui Nae strigind "...am sa-ti torn o revolutie!", de atitea ori ziarul se desface astfel ca sa se citeasca usor din sala textul cu privire la transformarea limbii pe care o vorbesc rusii de pretutindeni in limba vladimireasca, limba miticilor cneji din miticul Vladimir! Asta traducere! asta tradare pe care o vedem toti! asta cantona oarba in fata cortinei de fier care nu cade intre nimicnicia lumii si lumea nimicniciilor... Asta e arta mizanscenei, domnii mei, arta care amesteca, vorba lui Lope de Vega, sudoarea puturoasa de marinar cu parfumul cel mai scump al curtezanelor! Asta e dragostea care nu se poate ogoi cu un sarut, acesta e sarutul care nu se poate ogoi cu o iubire, chiar daca e unica si chiar daca e de o viata. Asa limba romana nu are Parlament, asa limba rusa nu are Parlament si nu poate fi bagata cu forta in articolul nehotarit ai limbii romanesti, asa mama nu are cod de legi ca sa-si iubeasca pruncul, asa mizanscena nu are cuvint sau miscare sa o puna in manuale... Mizanscena e de fapt aceasta fermecatoare traducere a lui Nae, aceasta universala inselare a istoriei cu scrisorile de amor pe care reginele le trimit in taina aghiotantilor Mariei Sale ca sa se piarda aceste scrisori si sa le gaseasca intimplator chiar Maria Sa, Regele, si sa se vadeasca astfel ca Regina ii este fidela pina la moarte... chiar daca... sta mai mult in bratele aghiotantilor decit in bratele Mariei Sale.

Ajunsi aici e cuviincios sa Va intrebam: Mai vreti asemenea traduceri? Mai vrem! raspund in cor voios spectatorii! Mai vreti tradari, mai vreti vitrion, mai vreti revolutiuni care se consuma in bere si mici? Mai vrem! Mai vrem!  Mai vreti livezi de visin prin care trenul trece ca o balonas de sapun? Mai vrem! Mai vrem! Mai vreti mult zgomot pentru niimic? Mai vrem, tare vrem! Mai vreti o Chiritoae oae oae oae? Mai vrem! Si inca cum vrem!

Doamnelor si domnilor, sa cada, deci, cortina. Sa intre in scena Actorul! Sa traga mult oxigen in piept Mizanscena!!!